She was a story, not an epilogue.
Nota 10
Când Nancy Whitman ajunge la Casa Eleanor West este imediat evident că nu este bine aclimatizată cu mediul din jurul ei. Părintii ei au trimis-o aici pentru ca aceasta să poată trece peste răpirea ei. Casa pentru copii în derivă este un loc pentru cei care au trecut prin acel efect Alice: au ajuns într-o lume fantastică, s-au întors, dar o parte din ei a rămas acolo. Este o casă în care fraţii Pevensie ar fi ajuns, dacă luăm în calcul de câte ori au trebuit să treacă în Narnia și înapoi. Nancy nu vrea să se aclimatizeze la vechea lume în care a fost născută, ea vrea să își găsească poarta înapoi la Lordul Morţilor. Nu este singura care încearcă să își găsească drumul înapoi, iar pe lângă ea ajungem să cunoaștem și alţii copii care s-au întors mai mult sau mai puţin marcaţi de călătoriile lor: Sumi, Kade, gemenele Jack și Jill, Christopher, toţi cu lumile lor și cu dorinţele lor de a avea o avea o viaţă după (sau o poartă înapoi). “Orice inimă e o poartă” este ceva deosebit, o nouă perspectivă asupra eroilor din povești care mai târziu se întorc la viaţa lor și par miraculos adaptaţi. Felurile în care doamna Eleanor cataloghează lumine și efectele lor este fantastic, mai ales că lumea lui Nancy este doar una din cele pe care le putem întâlni. Seanan McGuire și-a găsit poarta perfectă în literatură.
