Robert Gabriel Elekes (n. 1985, Brașov) a publicat volumele de poezie aici îmi iau dinții-n spinare și adio (2015) și o dronă care să mă vrea în sfârșit doar pe mine (Casa de Editură Max Blecher, 2018). În 2015 a pornit seria de lecturi „Dactăr Nicu’s Skyzoid Poets”, ajunsă la ediția 80. Poet, performer și traducător, doctor în Filologie cu o lucrare ce tratează opera scriitorilor germani din România anilor ‘70-‘80, predă la Universitatea „Transilvania” din Brașov.
Despre bozgor bebop:
Fără să se despartă radical de tonalitatea volumelor anterioare, Robert Gabriel Elekes adâncește în bozgor bebop referințele la identitate, și nu mă refer la asumarea autoironică a prejudecăților, cum vedem din titlu, ci la marile întrebări pe care așezarea într-o genealogie le naște. Ce ar fi fost dacă și ce va fi după, în contextul în care viața nu pare să ofere liniște, ci doar singurătate, nesiguranță, anxietate, toate dublate de impactul socio-politic în spațiile care contează: familia și paternitatea. Spații care — când cu umor, când vizionar, dar la fel de lucid — remodelează (in)adaptarea la cotidian. O poezie suficient de vibrantă încât să poată ilumina singurătatea, încât să poată trezi cititorul nu cu spaima cu care ar face-o un ro-alert în puterea nopții, dar la fel de eficient.
Moni Stănilă
E un vortex acaparant & un roller coaster emoțional bozgor bebop-ul lui Robert Gabriel Elekes. Atent, reactiv, fresh; clocotind de aliterații și asonanțe, de repetiții și rime înviorătoare. Îmi place de mor arta asta a lui, rafinată de la un titlu la altul, de a expedia calambur și ironie (unica formă de politețe dinaintea colților de megalodon ai realului) și eșantioane pure de gândire poetică direct în tâmplele cititorului. Pactizez cu „Shibboleth-ul shitty”, îmi reconstruiesc (și chestionez) eu însumi, odată cu fiecare poem din bozgor bebop, identitatea lingvistică, irelevanța, transparența, „alfabetismul nefuncțional”; ca și tandrețea din microtrib, paternitatea, exuberanța, mahmureala de după câte un ravelion exemplar. Pentru că sunt și eu „un martor cu fața pixelată”, care tânjește după umanitatea (animalitatea?) elementară. Pentru că uneori văd și eu „fulgul care nu cade/ și nu se topește pe limbă/ când caști ca un alien/ gura de copil/ din gura de adult/ spre cer”.
Ștefan Manasia