Camp Minat

Neliniştit, nesatisfăcut de sine, încercat de simţământul difuz al unui rău epocal, Mircea Petean are aerul de-a se autopedepsi prin opţiunile sale plastice. Nimic idilic, edulcorat în aceste stihuri, ci doar o tentaţie spre materiile aspre, rugoase, un inconfort moral probat (dar şi căutat, cu un substrat expiator) prin intermediul lor. Aidoma unui fachir, poetul păşeşte pe cuie şi nu pregetă a-şi străpunge carnea, păstrând un aer impasibil. (...)E aici o acută luciditate de sine, turnată pe făgaşul unei remarcabile intensităţi poetice actualizate, sub semnul acelei caracteristice ambiţii ardeleneşti de-a deveni, de-a progresa, de-a ajunge, certificată de o pleiadă de intelighenţi de ieri şi de azi ai pământului transcarpatin." (Gh. Grigurcu, "O sensibilitate transilvană", în "România literară", nr. 18- 8 mai 2009)