Drumul Mioarei, atat cel real, cat si cel livresc, devine astfel un efort urias de a si plasa centrul propriei existente din sinele sau cel stramt ca o temnita, in care se zbate deznadajuit, intai in ceilalti, si apoi in Dumnezeu.
Si astfel, conform tuturor legilor atractiei gravitationale, atat pamantesti, cat si duhovnicesti, caderile ajung sa fie, in cele din urma, mult asteptatele caderi in sus.
Continand astfel o adevarata metoda terapeutica, cartea aceasta este o carte medicament. Nu doar un „loc de dat cu capul” in care, izbindu te (de durerile celuilalt), uiti de toate durerile proprii, ci, mai mult, un leac care ti neutralizeaza orice durere din clipa in care ti asumi durerile celuilalt ca pe ale tale. Chiar si pe cele ale doctorului care, in neputinta lui de a face binele, face raul – el fiind mai de plans ca toti.
De aceea, draga cititorule, pastreaza cartea aceasta nu in biblioteca, ci in trusa de prim ajutor. Dureri de dinti, de inima, de suflet, toate vor fi anesteziate odata ce vei incepe sa urmezi calea pe care a mers si autoarea: aceea a rugaciunii pentru ceilalti, iar nu pentru sine.
„Apa fierbinte imi curge pe trup, si parca n-are nici un efect asupra inimii mele de gheata. Sunt atat de trista si de inghetata incat simt tot mai acut nevoia de a mari gradele la apa. Si e tot mai fierbinte... si mai fierbinte pana cand, deodata, realizez grozavia intregii situatii, realizez si vad iadul inimii mele, care tot ma ingheta si care ma facea sa tremur de atata timp, frigul acela de ani de zile, frigul acela existential si coplesitor
si atunci, pentru prima data, am urlat... am urlat catre Dumnezeu, cerandu-mi iertare din toata inima mea inghetata... Eram goala tin fata Lui, atat la trup cat si la suflet... «Iarta-ma, Doamne!», urlam eu, cazand in genunchi, iar apa, care devenea tot mai fierbinte, imi ardea de acum spatele cocosat de atatea pacate, il ardea cu o forta navalnica. Dar eu fierbinteala apei nu o mai simteam deja, nu mai simteam decat greutatea fara margini a unei inimi in care tristetea se pietrificase... urlam si ma apucase urletul catre Dumnezeu intr-un moment absolut deloc demn, intr-un moment si intr-un spatiu aproape de neconceput: intr-o cabina de dus, in care aveam sa realizez ca degeaba, absolut degeaba as fi trait langa copilasii mei daca n-as fi trait in primul rand pentru si in Dumnezeu. “ - Mioara Grigore