„La debut, poetii sunt in general navalnici si debordanti, bubuitori sau tanguitori, contand pe dispozitia simpatetica a cititorului. Vor sa spuna si sa exprime totul, sa nu lase nimic deoparte, ca element al lumii inconjuratoare ori ca nuanta infinitezimala a starilor interioare.
Intre textualism si milenarism, Ciprian Macesaru se afla intr-o intersectie deschisa inca mai multor posibilitati. Poemele in proza pe care le scrie, sau proza lui poematica (daca vrem sa intoarcem sintagma), ii ofera toate libertatile exersarii imaginatiei, fara sa-l apese cu constrangeri prozodice. Autorul nu trebuie sa-si inscrie viziunea in tipare formale, sa o segmenteze pentru a obtine o pereche de rime si sa o contorsioneze dupa un anumit ritm. Poetul este liber in paginile lui (aici pline de randuri compacte, dincolo infasurate in mari spatii albe), cantand ca un greiere sub calea ferata a tonelor de literatura scrise pana in prezent.
Aceasta presiune culturala, pe care unii colegi de generatie nu o inregistreaza, avand ei o salvatoare ignoranta, este puternic resimtita de Ciprian Macesaru. Ca unul dintre papii postmodernismului, Umberto Eco, acesta stie ca de fapt totul s-a mai scris. Si atunci, ne apare in fiecare fila a lui, in fiecare text aproape, bifurcatia, intretaierea drumurilor.
Cert este ca nici ritmul interior si nici nivelul artistic al textelor sale nu prezinta ruperi, zigzaguri periculoase, disonante si exceptii regretabile de la regula. Poetul se infatiseaza, la debut, deja format, matur, cerebral, constient de sine.“ - Daniel Cristea-Enache