Cartea de față este dedicată conceptului de spectacol, așa cum este definit de Mircea Eliade în opera lui literară și științifică, pus într-o relație comparatistă cu marile idei teatrale ale secolului XX. Autoarea a ținut seama de faptul că în evoluția spirituală a lui Mircea Eliade punctul de răscruce l-a constituit călătoria sa în India și diversele specializări pe care le-a urmat acolo. Nu numai opera lui științifică, ci și aceea literară este influențată pregnant de contactul cu spiritualitatea, cultura și religia Indiei.
Este și motivul pentru care una din sursele bibliografice de la care pleacă Anca-Daniela Mihuț este tratatul canonic de artă dramatică indiană intitulat Nāṭyaśāstra a cărui lectură este foarte dificilă și al cărui conținut autoarea reușește să-l rezume foarte clar și coerent. De pildă, ea face o diferențiere limpede între poetica indiană și aceea aristotelică, între efectul pe care îl are spectacolul ritualic indian și cel tragic grec.
Dacă spectacolul de teatru grec urmărea – conform celor sugerate de Aristotel, în Poetica – să realizeze catharsa (echivalentul românesc pe care îl găsește reputatul specialist Constantin Balmuș pentru catharsis), acela ritualic și religios indian urmărea să creeze atât actorilor implicați, cât și spectatorilor starea de rasa, adică de beatitudine. Or, tocmai această stare de rasa – „beatitudinea” – va fi una din funcțiile pe care ar trebui să le realizeze, în viziunea lui Mircea Eliade, spectacolul ritualic.
Ion Vartic