Vezi mai multeCartea din berjera aurită poate fi citit ca un roman de atmosferă, un roman‑cronică a mediului rural transilvan peste care s‑au abătut vijelios şi fără milă vremurile „noii orânduiri” roşii, vremuri care au tulburat societatea ca întreg dar şi pe fiecare individ în parte, întrucât impresia de întoarcere a lucrurilor cu susul în jos e resimţită la toate nivelele: „Să spună tovarăşu' cavaleru', că e mai competinte. Să-l lămurească pe domnu' activistu' că e mai de la oraş şi nu ne ştie pe noi ăştia, castelanii”.
într‑unul din satele din zona Făgăraşului, există un castel, în care descendenţii înnobilatului cavaler Puşcariu îşi duc dramatica existenţă în încercarea de a supravieţui în toată această lume anapoda. Drama intelectualului – care se vede înlăturat treptat dar definitiv de la viaţa comunităţii ce pare să nu mai aibă nevoie de cunoaşterea şi cunoştinţele lui, care nu poate să înţeleagă şi să accepte rugul aprins al cărţilor şi care, adâncit în refugiul ultim al lecturii din berjera lui, alunecă încet în atotstăpânitoarea reverie‑nebunie – se profilează cel mai puternic în universul acaparator al cărţii.
Prozatoare şi traducătoare, licenţiată a Facultăţii de Filologie a Universităţii Bucureşti, Corina Cristea a debutat cu volumul de povestiri Prietena mea, Si (1969), căruia i‑au urmat o serie de scrieri ce s‑au bucurat de cronici favorabile din partea unor critici precum G. Dimisianu, Mircea Iorgulescu, George Pruteanu, M. Ungheanu, Laurenţiu Ulici: romanul Castanii roşii, parfumaţi şi naivi (1970), volumul de nuvele Eternitatea e după colţ (1972), romanele Scadenţa (1972), Goana după vânt (1974), Emigrant în singurătate (1998).