Cartea marii

Doi ani au trebuit să treacă pînă într-o seară de vară cînd, în insulele pe cît de izolate şi sălbatice, pe atît de maiestuoase ale arhipelagului norvegian Lofoten, doi prieteni au luat, în sfîrşit, hotărîrea: să plece într-o expediţie primejdioasă în largul mării, la vînătoare de rechini boreali. Specie ancestrală de dimensiuni impresionante, ce trăieşte sute de ani, rechinul boreal a stîrnit groaza şi imaginaţia pescarilor nordului din cele mai vechi timpuri. Se spune că ochii lui fosforescenţi, năpădiţi de paraziţi hipnotizează prada, iar carnea extrem de toxică poate să provoace transe halucinatorii. În barca lor pneumatică, înarmaţi cu echipamente de pescuit rudimentare, poveşti incredibile şi ambiţiile nemăsurate ale vînătorilor de balene legendari, naratorul şi Hugo Aasjord, artist excentric şi pescar experimentat, pornesc în căutarea acestui monstru enigmatic. Inspirată din fapte reale şi întreţesută cu poveşti uimitoare despre viaţa puţin cunoscută a oceanului, cu biologia, istoria, poezia şi legendele sale, Cartea mării este o celebrare a universului marin, a aventurii şi a prieteniei, dar şi un semnal de alarmă pentru protejarea unui ecosistem greu încercat de acţiunile oamenilor, dar atît de important pentru dăinuirea vieţii pe pămînt aşa cum o ştim astăzi.

„O expediţie de dimensiuni epopeice deschide calea informaţiilor fascinante despre mări şi oceane în această eco-aventură marină… Erudiţia, umorul înţepător şi scriitura simplă ale lui Strøksnes se contopesc într-o istorie naturală proaspătă, cuceritoare.” (Publishers Weekly)

„O carte pătrunzătoare şi fascinantă, evocînd figuri memorabile precum Ahab al lui Melville sau bătrînul lui Hemingway… Arta ingenioasă a lui Morten Strøksnes este aceea de a ne aminti încă o dată că prinderea peştelui mare este cea mai puţin importantă parte a poveştii.” (The Wall Street Journal)

„O carte extraordinar de captivantă… Un tur de forţă… O operă de meditaţie şi contemplare, cu un orizont larg şi deschis ca îndepărtatele linii de coastă ale nordului, pe care le evocă atît de frumos.” (The Spectator)