Cartea poemelor mele nescrise

Iata ca admiratorilor Cartii soaptelor, care asteptau un nou roman, Varujan Vosganian le face un dar surprinzator: un volum de poezii. Si, totusi, nu atit de surprinzator daca avem in vedere ca noua Carte a poemelor mele nescrise este o meditatie asupra acelorasi teme profunde ale conditiei umane: nasterea si moartea, iubirea si melancolia, relatia cu divinitatea si cu istoria.
Cartea poemelor mele nescrise ne vorbeste despre generatia trista a copiilor nascuti dupa razboi si careia evenimentele din 1989 nu i-au atenuat dimensiunea tragica. Dar evoca, in acelasi timp, conditia poetului intr-o lume lipsita de autenticitate. Ne-o spune autorul insusi: „Poezia se scrie la persoana I. Ea este o arta a sinceritatii, o continua marturisire. O spovedanie fara cuminecatura, caci poetul nu primeste nimic in schimb si nu poate fi iertat pentru darurile sale.
Cum se poate, asadar, povesti viata unui poet, lasind la o parte orice altceva stim despre el, si recompunind-o din versurile sale? Cartea poemelor mele nescrise este, in ce ma priveste, o incercare de acest fel. 
In Cartea poemelor mele nescrise, eu sint mai ales ceea ce nu am putut implini. Asta inseamna ca destinul trebuie asumat fara incetare, dar ca nu traim niciodata de ajuns pentru a-l duce pina la capat. Cineva, intr-o alta lume, continua sa-l traiasca ori sa-l scrie pentru noi.”
 
Potrivit comentatorilor sai de pina acum, Cartea poemelor mele nescrise este, prin tinuta sa ideatica si stilistica, un volum de exceptie. Dincolo de spatiul public cu care ne-a obisnuit pina acum, Varujan Vosganian ne propune, prin acest nou volum, o incursiune tulburatoare in spatiul intim al poeziei sale.
 
„Un volum cum n-am citit de mult. Sigur i-ar fi placut si lui Mircea Ciobanu, dascalul intru poezie al autorului, al carui duh al marii poezii se resimte, insa fara nimic epigonic; spun asta anume pentru a indica radacina metafizica, cea mai nobila in viziunea mea, de unde urca Varujan Vosganian ca poet intre virfurile liricii contemporane, exprimind ca nimeni altul conditia tragica a generatiei noastre. Prin cartea de fata, Varujan Vosganian atinge, ca poet, masura prozatorului ce-a dat magnificul roman Cartea soaptelor, care i-a adus atita faima, pina in pragul Premiului Nobel.” (Marian Draghici)
 
„Varujan Vosganian scrie o poezie a temelor «mari»: relatia cu divinitatea, cu neamul sau (armenesc), cu istoria, cu iubirea, cu moartea. Vocea autorului Cartii soaptelor ramine insa inconfundabila: cind muzical-armonioasa, de frac si joben, ca pentru o scena de opera, cind blinda si sapientiala, de intelept stravechi, soptindu-le neofitilor strinsi in jurul focului. Aici, in poezie, prefer vocea autoironica sau obosit-emotionata a insinguratului care vorbeste cu zidul, cu mama sau cu Dumnezeu. Lepadindu-si straiele publice, Varujan Vosganian este un poet tulburator: «Imi ingrop fata in palme, inmormintarea/ cea de toate zilele».” (Gabriela Gheorghisor)
 
„A devenit tot mai dificil de distins poezia autentica de cea «facuta», altfel decit supunind textele la proba timpului si a relecturii. In acest peisaj adesea inselator, Varujan Vosganian este cu adevarat un poet care nu ignora «de ce-ul lumii», pentru a sari direct la «cum scriu». Dimpotriva: constiinta tulburata de fragilitatea conditiei umane, el se lupta cu Neantul prin intermediul discursului poetic. Imi place foarte mult sinceritatea din acest volum exceptional. Niciun cuvint nu e in plus in poemele lui Varujan Vosganian, creator care reda poeziei functia ei initiala: aceea de a ne lega, prin cuvint, de Marele Tot.” (Razvan Voncu)