În cărticelele vârstelor fragede, Constanţa Buzea ştie – dintr-o dublă intuiţie, de poetă şi de mamă – că universul există în măsura în care limba dă nume la ceea ce simţurile tale percep confuz. Că natura este decupată după liniile trasate de limba maternă (vezi studiile unor Edward Sapir şi Benjamin Lee Whorf). Copilul deschide ochii într-o lume deja organizată de limba comunităţii şi deprinde, odată cu ea, şi această organizare. Când gândirea în sensul de „orientare în lume” întâlneşte vorbirea, copilul descoperă că orice lucru are un nume, fie el şi inventat ad-hoc. Numind, schiţăm un pas înspre realitate. A vorbi înseamnă a trăi, a fi viu, în mişcare, în progres – adică, neterminat, dar cu toate valenţele desăvârşirii în acţiune. (...)
Cărticică de patru ani face un pas mai departe în stăpânirea lumii din preajmă. Ea îşi îngăduie combinări năstruşnice, a învăţat reguli de bună purtare şi le transmite cu autoritate şi cu hohot de râs faunei mişunând în orice carte pentru prichindei. Veveriţa va folosi batista, elefănţelul face baie şi ştie că orice îndepărtare de părinţi e plină de primejdii. Jocul cunoaşterii funcţionează perfect dacă adultul se mai ştie copilări cu umor şi inteligenţă: „Mamă, dacă vrei să fii/ Răspupată de copii,/ Trebuie să ai un pic/ Inimioară de pitic.” Irina Petras