Cate o carte postala pe luna

Monologal-dialogic prin insasi natura lui, cuvantul poeziei trece usor, ca tot ce e spirit, printre zabrele, si anume dintr-o parte in alta. O stie prea bine si detinutul-poet al lui Andrei Gazsi, care, respectand regulamentul, ii scrie „cate o carte postala pe luna” mamei sale. Salturile lui imaginare, care-l imbarca pe velierele norilor, abruptele lui racursiuri biografice, care fac sa se atinga, intr-o scaparare voltaica, prezent si trecut, tandretea lui regasita de puscarias, post-scriptum-urile lui, ce starnesc frisoane sau pun noduri in gat ‒ toate au cu adevarat puterea de a ne misca. Mai mult, prin randurile acestor „carti postale” trans-penitenciare el face sa vibreze din nou o vesnic profunda relatie: aceea dintre mama si fiu. Discret, fara sentimentalism, cu o barbateasca duiosie bine ascunsa, el se impartaseste singurei fiinte care acolo, afara, ii mai poate primi mesajul. El stie ca o mama e ultima instanta, cea care nu judeca si care poate ierta pana si teribilul repros metafizic blagian: De ce m-ai trimis in lumina, Mama, de ce m-ai trimis?