„Întinse mâna, se aplecă şi ridică o geantă de «naş», umplută cu apă, şi-o scurse. O clătină, dar amână s-o deschidă. O lăsă în apă, la loc, şi se forţă să răstoarne obiectul acela prelung. Se încordă de câteva ori şi izbuti să-l întoarcă. Odată cu ştiobâlcăiala, o faţă necunoscută de ceferist, nu era chiar umflat, probabil nu se înecase de mult, dar gri la piele, urât. Se uită la el scârbit, îndelung.
- Ce-i? O auzi în spatele lui şi se întoarse spre ea. Marga bănui că găsise ceva mai special şi-i căzu de pe umăr prosopul. Ceaţă, încă nu distingea foarte bine.
Lui Zidan i se păru că aude ceva, o muzică de un fel cunoscut, auzită pe unde umblase. Căuta să străpungă pâcla odată cu soarele ce ieşea de după pădure, da, o canţonetă din alea, manele de italieni, mai ascultase, într-o limbă strâmbată, napoletană; lăsase-n baracă, probabil, aparatul deschis. Sau pe apă venea, de la vreun pescar de pe-acolo, aşa cum plutim, ca toate cele ce plutesc peste noi.“