Istoriile lui Herodot sunt o intalnire cu originile culturii noastre, cu geneza unor concepte ca polis, politica sau democratie. Putem contempla destinul exemplar al unui popor mic care, desi dezbinat, va infrange cel mai puternic imperiu, dar care, devenit bogat si puternic, va cunoaste dezastrul unui razboi fratricid. Cititorul de azi va putea gusta exotismul Orientului, eternul mister al Egiptului si nemuritoarea poveste a razboaielor cu persii in paginile care evoca pentru intaia oara epopeea celor trei sute de hopliti de la Termopile, aroganta regelui Xerxes sau curajul lui Temistocle la Salamina.
Primele traduceri in limba romana – incomplete – ale Istoriilor au aparut la inceputul secolului al XIX-lea. Talmacirea publicata de Adelina Piatkowski si Felicia Vant-Stef in doua volume (1961, 1964) si antologata in aceasta editie este prima – si pana acum singura – integrala din cultura romana.
HERODOT (484–425 i. Cr.) s-a nascut la Halicarnas (actualul Bodrum), pe tarmul vestic al Asiei Mici, intr-o familie bogata. Impins de curiozitate, a strabatut toata lumea cunoscuta grecilor de atunci. A calatorit prin tinuturile din jurul Marii Negre, iar mai apoi a mers in Siria, traversand desertul pana la Eufrat si Babilon; a cutreierat Egiptul, coborand de-a lungul Nilului; a fost in Cirenaica, apoi a vazut Macedonia, Grecia, Sicilia si sudul Italiei. S-a stabilit la Atena, unde a fost apropiat de Sofocle si Pericle. Si-a sfarsit viata in colonia ateniana Thurioi, din sudul Italiei. Rodul acestor calatorii sunt Istoriile, admirate, dar si contestate inca din Antichitate: Cicero l-a numit „parintele istoriei“, iar Plutarh, „parintele minciunii“. Tucidide si Xenofon i-au folosit bogatul material istoriografic. Iosephus Flavius l-a invocat pentru corectarea unor inexactitati biblice. Autorii greci si latini ulteriori l-au considerat modelul ideal de istoric. Herodot a ramas o autoritate si in perioada crestina. Evul Mediu l-a uitat treptat, dar Renasterea l-a redescoperit, gratie traducerii in latina a Istoriilor, facuta de Lorenzo Valla la inceputul secolului al XV-lea. Opera sa a impulsionat dezvoltarea arheologiei si cercetarii istoriei Orientului in veacurile XVIII–XIX.