[...] in obstea manastireasca toate sunt asezate cu desavarsita intelepciune, astfel incat sporirea duhovniceasca este inlesnita si atent calauzita, iar piedicile si pericolele spirituale sunt mai usor recunoscute si biruite. Pravila de rugaciune si paza neincetata a gandurilor, infranarea simturilor, ascultarea de un povatuitor virtuos si neingaduitor fata de patimi, munca dupa putere, straduinta dupa dobandirea blandetii si a bunatatii, toate il ajuta pe ascet sa cunoasca adevarul ca, de fapt, „sporirea sufletului este sporirea in smerenie" (Cuvant ascetic, I, 10).
In acelasi timp, acest fel de vietuire il pazeste pe monah de vatamarile aduse de orice fel de extreme (Cuvant ascetic, II, 3).
Rostul vietii ascetice este acela de a dobandi prin nepatimire "asemanarea vietii dumnezeiesti, ramanand pentru totdeauna in fericirea vesnica" (Cuvant ascetic, II, 1)