Alin Ioan: (n. 1981) îi place să meargă cu bicicleta și să privească lumea prin obiectivul aparatului de fotografiat. consumă multă cafea și muzică. A publicat poezie în câteva reviste. Locuiește în Arad.
Zeul protector al casei, care veghează peste cerul de rigips și norii de glet, e unul lipsit de puteri supranaturale sau tămăduitoare, un zeu care se blochează adesea în încercarea de a-și rosti binecuvântările și care e departe de a cunoaște toate răspunsurile. Dar el este stăpân peste limita dintre provizoriu și permanent, acolo unde se aprind și se sting tensiunile mai mult sau mai puțin lirice ale vieților noastre domestice, din ce în ce mai sărace în trăiri ingenue. Andrei Dósa
Nefiind constructor, „domnul poet” (așa cum îl apelez pe Alin la telefon) își permite să uzeze de câteva minerale terestre din tabloul lui Mendeleev, direct în titlu, doar așa, pentru că-i place și fotografia. Jucăuș, optimist și patern. Textele sunt o alegorie. Alegoria unui matur nefericit în prima fază a vieții, numită cu dezinvoltură copilărie. O adolescență cumva indecisă, imediat după. Apoi, o mahmureală vecină cu maturitatea. De ce textele sale curg bine? O fi o rezonanță necunoscută? Nu știu să răspund. Sophie îmi face cu ochiul. Mircea Pascariu
Textele vin dintr-o realitate brută și rămân, adesea, la fel de brute, rareori însoțite de notații sau imagini care adâncesc constructul angoasant. Alin Ioan este un reactiv stăpânit, care-și moderează discursul în zona exterioară, lăsând să se întrevadă, disimulată sub descriptivul frust, o hartă interioară ca bază a reacțiilor. Tocmai faptul că nimic nu este aici spectaculos devine un spectacol în sine. Dan Mihuţ