Luca Ștefan Ouatu: nume mai enigmatic decît al unui fotbalist din naționala U21. Și totuși: odată cu debutul său cinematic, ne devorează subcultura milenială („sunt tot puștan de 2000 pe focus slab și vise mari”): postironie, nevroză, hipersensibilitate, jelanie cinică, escapism, manga & PornHub & hentai, imaginar cyber, refuzul epicului existențial în favoarea circuitelor virtuale, tripate, dereglate: „am visat timid planetă nouă// oameni luminați ca son goku/ din căldura lor atent împărțind/ trecătorilor scânteie”. Luca Ștefan Ouatu: șaman digital & poet.
– Ștefan Manasia
Hibrid invadat și definit de noile media și tehnologii, un romantic bine camuflat, eroul lui Luca vânează claritatea care se întrevede printre scene blurate, dansuri haotice, atmosferă viciată de substanțe și alienare. Realitatea nu mai e trăită, ci testată, reperele dispar de pe ecran cu un scroll și se amestecă între ele. Lumea din Cinematic stă sub imperiul senzației că doar dacă producem cadre suntem cu adevărat vii, tînjind după lumi visate timid.
– Andrei Dósa
PornHub pentru copaci și OCD la chakre, viață versus informație și un Oedip anime care îl găsește pe altcineva, poezia din Cinematic poate să pară, ca și comedia, una de situație. Doar că nu se limitează la așa ceva, iar circumstanțele existențiale ale teritoriului său poetic își cunosc statutul. Mărturisiri ale pronunției cu autorul și nu invers. Vestea poeziei după Luca este că limbajul este oameni: „ca iubirea și extazul în mijlocul îmbrățișării/ iar aici suntem toți/ cu sufletul în mână ca niște mingi de foc/ arucând buimaci unii spre alții, așteptând prima zăpadă”. Luca Ștefan pare a fi băiatul care a greșit buzunarul. Cui vrea o declarație cu asigurare, Luca îi oferă o mărturisire cu pixelii la gerunziu. Actorul principal rămâne poezia, ea are valoare și deaia are rivală, altfel ar sta la baza lucrurilor fără picioare și s-ar limita să urască șoferii beți. Ceea ce Luca Ștefan Ouatu nu face în Cinematic, dar știe pe cineva și îl arată.
– Răzvan Țupa