Medeea Iancu are cea mai dramatică scriitură din toată poezia tînără. Și asta nu atît datorită temei sale nucleare (fragilitatea aflată în gheara bolii și a morții), ce se răspîndește capilar în toate poemele și are, firește, ireductibilitatea sa existențială, cît datorită unui imaginar ce abreviază în senzații extrem de concrete și-n fulgurații spasmatice o scală oximoronică în care sunt contopite parcă natural candoarea și atrocitatea. Cîntarea care a biruit toate cîntările e o incantație electrizată deopotrivă de funebre și de miraje, un volum făcut numai din puncte de maximă tensiune imaginativă și existențială.
Al. Cistelecan