Ceea ce stimez mai mult la Eugen Simion este faptul că-şi duce viaţa la altitudinea pe care i-au sugerat-o munţii ce i-au înconjurat copilăria. Zilele lui se petrec într-o severitate mirosind a brazi şi mângâiate cu adieri melancolice venind
din podgoriile pline de arome ale Prahovei.
Critic literar de primă linie, tânărul meu prieten (e mai mic decât mine cu un an) s-a instalat încă din adolescenţă în falanga celor care impun valoarea şi o susţin. A ocolit cu îndrăzneală uimitoare, chiar şi în vremurile cele mai de netrăit, să se pronunţe favorabil în sprijinul mediocrităţii de orice fel. Solitudine nebunească, retragere în unghiul primejdiei care, vai de cei ce-o practică!, la români se schimbă totdeauna într-o pată pe existenţă, devenind ţinta ideală pentru mitraliorii sau puşcaşii marini situaţi când de-a dreapta, când de-a stânga bisericii din curtea palatului Cotroceni. Însingurarea l-a mâhnit, dar nu l-a speriat niciodată, şi cu atât mai puţin azi, când are „cui spune la poveşti cu împăratul Roşu”.
Eugen Simion face parte din vuietul de vechime al acestui neam, cel care răzbate din legănarea brazilor şi a valului izbind în malul tuturor râurilor noastre. Fascinanta nobleţe a Cuvântului apărând Cuvântul ca să învingă Timpul şi să atingă nemurirea.
Fănuș Neagu