Scrise la mijlocul anilor 1990, poeziile lui Mihai-D. Grigore se reunesc într-o carte actuală, a trezirii cu toate simțurile la pândă, un copil care crește repede, așteptându-și, înfiorat, prea-omeneasca și dureroasa coroană de spini a înțelegerii.
E copilul cu plug, pornit, curat, în lume, să-și aleagă loc de arat și semănat. Care se ia la trântă, cu candoare și putere de mânz nestrunit, cu amalgamul care-i bate la ușa sufletului și minții – cu Dumnezeul care nu-și ține cuvântul nouă dat, cu parfumul de femeie, cu gândurile-mprăștiate în lumi vremelnice, cu moartea și învierea din fiecare. E o carte a trezirii, cu toate simțurile la pândă, un copil care crește repede, așteptându-și, înfiorat, prea-omeneasca și dureroasa coroană de spini a înțelegerii.
Metamorfoză
În veșnicele plaiuri ale vânătorii/ am sosit cu ultimul tren,/ lovit de o săgeată/ chiar în conștiință.// Peste tot numai arbori. Unde or fi oamenii?!/ Probabil la vânătoare, dacă nu, la biserică./ Am pornit pe cărarea de luceferi/ spre castelul de cleștar… În prima odaie/ mi s a pus pe frunte/ o coroană de frunze,// în odaia a doua/ am fost îmbrăcat/ cu o pelerină de scoarță,/ iar în a treia odaie/ am fost încălțat/ cu niște rădăcini pe măsură.// Apoi am fost plantat lângă râu.// …numai mâinile le aveam libere/ ca să pot bea apă.