CE FACE CA VIAȚA SĂ MERITE TRĂITĂ CÂND ȘTII CĂ MOARTEA NU E DEPARTE.
Uluitorul volum de memorii al lui Paul Kalanithi reprezintă cronica emoționantă și lucidă a transformării unui student la medicină, idealist și entuziast, într-un neurochirurg de succes, cu o carieră importantă în față, apoi în pacient și în tatăl care trebuie să-și înfrunte propria moarte.
La treizeci și șase de ani, Paul Kalanithi a descoperit că suferă de cancer la plămâni. A fost începutul unei schimbări radicale: medicul care trata pacienți în fază terminală se transformă în pacientul care luptă să trăiască.
De ce merită trăită viața?
Ce faci când viitorul rămâne un etern prezent?
Ce înseamnă să ai un copil când nu mai ai nicio șansă la viață?
Iată doar câteva dintre întrebările la care autorul acestei mărturii profund emoționante caută răspuns. Cartea lui Paul Kalanithi este o meditație de neuitat despre înfruntarea morții și un grandios elogiu adus vieții.
„E fascinant cum redă Kalanithi lucrurile prin care trece: muncind cu pasiune, luptând pentru viață, învățând să moară. Fără niciun sentimentalism. Fără nicio exagerare. De parcă ar scrie pentru un prieten.“
The New York Times
„Cu ultima suflare este o înduioșătoare cronică de familie, dar și o carte despre medicină și literatură. În ciuda finalului trist, are un mesaj înălțător.“
The Washington Post
„Familia mea s-a aruncat într-o serie de activități care să-mi transforme viața de medic într-una de pacient. Am deschis un cont la o farmacie care livra medicamente la domiciliu, am comandat bare pentru pat și am cumpărat o saltea ergonomică, în speranța că îmi va alina durerea de spate usturătoare. Planul nostru financiar, care, în urmă cu câteva zile, se baza pe faptul că venitul meu avea să crească de șase ori în anul următor, părea extrem de precar acum. Trebuia să găsim o serie de instrumente financiare diferite, ca să o protejeze pe Lucy. Tata a declarat sus și tare că astfel de modificări reprezintă o capitulare în fața bolii. O să înving chestia asta. O să mă vindec într-un fel sau altul. De câte ori nu auzisem membri ai familiei pacientului făcând declarații asemănătoare? Niciodată nu știam ce să le spun. Nici acum nu știam ce să îi spun tatei.
Ce variante aveam?“