Aceasta carte (Dejunul pe iarba) pare scrisa intr-un interval de timp mai scurt chiar decat acela in care se poate citi.
Impresia nu vine din dificultatea relativa a lecturii, ci din dezinvoltura cu care autorul isi rosteste discursul.
Relatarea fragmentara, schimbarea repetata a unghiului de vedere si a ritmului, juxtapunerile nesfarsite de fraze, suspensiile numeroase, toate acestea marturisesc dorinta de a capta un flux vital si de a urmari sinuozitatile lui imprevizibile. Preocuparile de „compozitie” sunt aparent parasite. Autorul intervine chiar la un moment dat, in cursul actiunii, pentru a expune alte posibilitati de solutionare aici, in afara celei pe care el insusi a adoptat-o. Este aici „desigur” jovialitate gratuita de creator si prilej de discreditare a „frumoaselor carti de altadata”, dar si o sugestie mai subtila a faptului ca „forma” actuala e numai o varianta printre atatea altele care i-ar fi stat in putinta.
Sorin Titel face totul pentru a arata ca... nu face nimic in ce priveste decupajul reprezentarilor sale si ca acestea i se impun in singurul mod care nu le denatureaza. Demonstratie superflua de sinceritate artistica! Autorul greseste atunci cand incearca sa adauge prozelor sale un plus de naturalete sau de semnificatie. El izbuteste numai atunci cand se ia in serios si ca atare trebuie sa renunte la tentatia autosubminarii – ca proba suplimentara de „finete”.
Mircea MARTIN