…însăşi Arta Vieţii şi nu o artă particulară oarecare trebuie recunoscută, în mod general şi evident, drept artă supremă, iar cultivarea acestei arte şi nu cultivarea ştiinţei, a tehnicii, nici chiar a religiei, ar trebui să constituie primul şi ultimul scop al educaţiei. Nu este vorba, evident, de acea artă a vieţii care constă, în ultimă instanţă, în disimulare, refulare şi minciună, ci de o artă prin care se revelează cel mai profund adevăr al omului, de o artă care reprezintă realitatea profundă a Spiritului. (p. 26, în carte)
…Tinerii tocmai că nu vor să se îmbogăţească, ei se dezinteresează de bani, aşa cum n-au făcut-o în Europa decât aristocraţii în epocile lor de apogeu. În sfârşit – şi aceasta este cea mai importantă dintre previziunile pe care le putem face – tinerii se vor dezvolta ca nişte personalităţi mult mai independente decât au fost părinţii lor. Această aserţiune are cu ce să-i surprindă pe cei mai mulţi, care consideră că noul tineret este esenţialmente docil, servil şi lipsit de personalitate. Este foarte posibil să intrăm într-o epocă de dogmatism şi nu într-una critică, dar epocile bogate în oameni liberi, aşa cum a fost Antichitatea clasică, au fost şi ele dogmatice în spiritul lor. Atunci când se vorbeşte despre libertatea umană, esenţialul nu constă în drepturi, nici în gândirea liberă, ci în tipul omului liber, spre deosebire de acela al omului-sclav. Or, toţi tinerii din ziua de azi primesc, în ţările în care ordinea socială e inspirată de spiritul lor, o educaţie asemănătore cu a prinţilor de odinioară; tinerii, în anii lor de formare, sunt privilegiaţi; un autoritarism brutal nu-i afectează de regulă decât pe adulţi. Şi dacă este aşa, pare aproape sigur că aceşti tineri îşi vor dezvolta mai târziu aceleaşi calităţi de independenţă care îi caracterizau odinioară pe nobili. Existenţa unei discipline nu doar impuse, ci liber consimţite, nu se opune unui asemenea rezultat, dimpotrivă: partea inferioară a fiinţei umane trebuie întotdeauna disciplinată, pentru ca virtuţile sale superioare să se poată afirma liber; şi cu cât clasele despre care vorbim sunt mai tinere şi mai primitive, cu atât au mai multă nevoie de disciplină. În ceea ce priveşte filosofia sau religia uniformă, care vor continua poate să domnească în cutare sau cutare ţară, să nu uităm că aceeaşi uniformitate a caracterizat şi lumea creştină până abia acum câteva secole. Dinspre partea mea, nu am nicio teamă de lungă respiraţie, dacă mi se permite să spun aşa, pentru Destinul Libertăţii Europene. Cred, dimpotrivă, că într-o jumătate de secol Europa va fi mai liberă, şi într-un sens mai nobil, decât a fost în al nouăsprezecelea. (p. 193 în carte)