Despre (ne)fericire si despre valurile fiintei

Probabil ca am fi fericiti daca n-am cauta un sens ascuns al vietii, care ne va scapa mereu, si am intelege ca sensul este tocmai experienta in sine. Ca, traind, ne atingem telul ultim. Ca e suficient sa o luam zilnic de la capat. Sa ne asumam existenta sisifica. Insa nu camusian, cu revolta, ci cu un zambet firesc, asa cum probabil ar avea, daca ar zambi, florile, pasarile, animalele, vietuitoarele apelor, pietrele si chiar efemerii, dar unicii fulgi de nea. Ai putea sa ma intrebi: si asta nu e sub-uman? Si iti raspund: poate ca nu, ar putea fi chiar veriga uitata dintre noi si restul creaturilor. Am ramane oameni, dar am fi si fericiti. Sa accepti insa ca,, Toti se nasc spre a muri/ Si mor spre a se naste”, cum spune Eminescu, este o lovitura grea pentru imensul orgoliu omenesc. Vrem sa ne simtim mai importanti, nu vrem doar sa traim, ci sa si realizam ceva in viata. Ceva care inseamna mereu mai mult. Si aceasta dorinta este sursa nefericirii noastre. Pentru ca intotdeauna ea se va lovi de un obstacol din realitatea mereu frustranta, mereu restrictiva. Si vom incerca s-o schimbam, vom incerca sa fim dumnezeii propriei noastre lumi. Dar nu vom reusi. Pentru ca, daca am fi cu adevarat Dumnezei, n-am schimba nimic. Doar am trai. Doar am fi. Eu sunt cel ce sunt.