Destinul omenirii

Avem, așadar, o altfel de filosofie a istoriei. Semnată de un P.P. Negulescu care chestionează, plecând de la istoria evenimențială, o istorie procesuală. Ce este „dat” să se întâmple în istoria omenirii, plecând de la istoriile fiecărui popor care uneori face rabat de la cultură de dragul civilizației? Dacă evoluția politică a unei națiuni „trebuia” să arate astfel, înseamnă că ea este rezultatul unui „dat” natural. Dar orice „dat” natural diferențiat, de la popor la popor, este fie sursa unei inegalități, fie temeiul unei superiorități care va dezvolta justificări politice pe întemeieri biologice. De aceea, destinul omenirii este incompatibil cu fatalismul și determinismul. Altminteri, e ca și când am spune că național‑socialismul german trebuia să se întâmple, sau că fascismul italian era inevitabil, doar pentru că în scenariul stării naturale premergător contractului social german sau italian dintr‑o anumită etapă istorică, anumite pasiuni au făcut diferența. Provocarea lui Negulescu e mai subtilă decât am crede la prima vedere: cum păstrăm scenariul egalității naturale dintre popoare, dar asumăm că destinul omenirii se întrevede din modulațiile contractului social, de la un stat la altul? Sau, mai lesne spus, cum facem din destinul omenirii o chestiune mai degrabă contractuală, decât naturală, prin care progresul istoric se deslușește ca alternare a nivelurilor de cultură și civilizație din geneza fiecărui popor, respectiv a fiecărui regim constituțional? Aceasta este Europa necunoscută a lui P.P. Negulescu, una în care România trebuie să își găsească locul ei, câștigat prin cultură, vulnerabilizat prin civilizație. Oana Șerban