Engrama nu este niciodată „calculată”. Un exemplu de nivel aberativ mic, poate fi pedepsirea copilului. Dacă cineva examinează o copilărie în care pedepsirea corporală a fost frecventă, începe să înţeleagă uriaşa absurditate a teoriei dirijării prin durere. Pedepsirea, în realitate, fără exagerare şi cu toată certitudinea, nu face niciun bine, în schimb realizează inversul, deoarece provoacă o „revoltă reactivă” împotriva sursei pedepsei şi este pe cale să provoace nu doar dezintegrarea minţii copilului, dar şi scoaterea continuă din minţi a sursei de pedeapsă. Omul reacţionează prin luptă contra surselor de durere. În momentul în care încetează să mai lupte împotriva lor este distrus din punct de vedere mental şi nu mai este de folos nimănui, cu atât mai puţin lui însuşi.
Să luăm cazul unui băiat, care fusese bătut de fiecare dată când era „rău”, cu o perie de păr. În studierea acestui caz, cea mai asiduă cercetare n-a putut să descopere vreo evocare clară a motivului pentru care era pedepsit, ci doar faptul că era pedepsit. Desfăşurarea evenimentelor era de genul acesta: activitate mai mult sau mai puţin raţională, frică în faţa ameninţării pedepsei, pedeapsă, supărare emoţională din pricina pedepsei, reînnoirea activităţii. Mecanismele cazului au arătat că persoana era angajată într-o activitate care, indiferent cum o considerau ceilalţi, nu era decât o activitate de supravieţuire pentru el, oferindu-i satisfacţie, câştiguri reale sau măcar presupunerea că poate, şi va supravieţui. În momentul în care pedeapsa devine ameninţare, se restimulează pedepsele vechi ca fiind engrame minore care, de obicei, se sprijină pe engrame majore; acest lucru, într-o oarecare măsură, întrerupe puterea analitică şi înregistrările pedepsei se fac, acum, la nivel reactiv. Are loc pedeapsa, şi acest lucru scade atât de mult conştiinţa analitică, încât înregistrările pedepsei se fac doar în banca reactivă; supărarea emoţională ce urmează este încă în perioada închiderii9 analitice; treptat, analizatorul se întoarce la starea normală, astfel revine şi conştiinţa şi se poate relua activitatea pe plan analitic. Toate pedepsele corporale se conduc după această schemă şi toate celelalte pedepse sunt, în cel mai bun caz, lock-uri ce urmează acelaşi model, doar cu excepţia faptului că nu are loc închiderea completă a analizatorului, provocată de durere.