Cu o bună orientare în literatura generală de specialitate, Simona Spiridon descrie viu şi alert convingeri şi practici culturale privite de unii cu rezervă sau chiar dispreţuite, a căror persistenţă dă însă de gândit. Străină de un angajament personal în credinţele evocate, mărturia autoarei păstrează o neutralitate îndepărtată de orice preferinţă dogmatică, exclusivism sau exces. În spirit istoric şi comparatist, ce aduce însă în faţa cititorului analize nuanţate, cartea propune, cu îndrăzneală juvenilă dar măsurată, o lectură personală a modalităţilor în care motivul cultural al nemuririi sufletului se difractă într-o pozderie de naraţiuni şi doctrine privitoare la manifestările particulare ale sufletelor dispăruţilor. Invitat să le cheme la el acasă sau să le aştepte fără nerăbdare – sugestie implicită, neimperativă –,cititorul nu va putea decât să tragă foloase din lectura acestui volum, ce se cere parcurs în tihnă, cu atenţie.
Horia Lazăr