Cu forma sa experimentală și jucăușă, Don Quijote a fost recunoscut drept primul roman modern și, ca atare, a avut o influență uriașă asupra întregii narațiuni europene. Prima parte a apărut în 1605, iar a doua parte în 1615. Conform tradiției, Cervantes a început să-și scrie capodopera în închisoare - intenția sa fiind aceea de a parodia romanele cavalerești. De la prima publicare, Don Quijote a fost un best-seller, privit inițial ca povestea captivantă a unui nobil spaniol înnebunit și a scutierului său, dar mai târziu reinterpretat ca un text iluminist, o reprezentare a naturii umane universale, un mit al unui erou tragic apărător al aspirațiilor mai nobile ale omului, un studiu privind înstrăinarea, o autobiografie spirituală, o metaforă a declinului imperial al Spaniei, un roman experimental care a modelat literatura ulterioară, o tragedie și o comedie într-o singură carte.
Romanul spune povestea modestului nobil Don Quijote care, fermecat de lecturile sale cavalerești, ajunge să se creadă un cavaler în căutare de aventuri. În compania scutierului său credincios, Sancho Panza, aventurile sale iau turnuri neobișnuite. În timp ce fantezia lui Quijoteîl conduce adesea în rătăcire, Sancho capătă o anumită istețime.
Nebuni înțelepți, cei doi călătoresc împreună prin lume - și împreună au bântuit imaginațiile cititorilor de aproape patru sute de ani.
Romanul este în prezent una dintre operele cele mai traduse din lume. Considerată „cea mai bună lucrare literară scrisă vreodată”, a încheiat lista celor mai bune opere literare din istorie, care a fost stabilită cu voturile a o sută de mari scriitori din 54 de țări, la solicitarea Clubului Norvegian de Carte în anul 2002.
Această ediție cuprinde traducerea magistrală a lui Ion Frunzetti și Edgar Papu, care face deplină dreptate energiei și spiritului prozei lui Cervantes.
„Ambii literaţi se dovedesc a fi eminenţi traducători şi hispanişti erudiţi, demersul lor reuşind să creeze mult râvnita armonie între conţinutul de adâncă şi complexă semnificaţie şi forma de o mare coerenţă, de o sugestivă frumuseţe şi eleganţă. Traducătorii au izbutit să redea senzaţia de fluiditate, de naturaleţe, de cuceritoare expresivitate; cadenţa frazelor o respectă pe aceea a operei originale, echivalenţele lexicale şi semantice sunt constant inspirate, până şi în nuanţele cele mai subtile. Imperfecţiunile traducerilor anterioare sunt răscumpărate magistral; astfel, se evită „românizarea” excesivă prin arhaisme, regionalisme şi cuvinte neaoşe, obţinându-se un just echilibru între cuvintele cu o uşoară savoare veche şi neologismele cu totul necesare pentru a reda profunzimea şi complexitatea textului, intenţiile estetice şi etice ale lui Cervantes, ca om al Renaşterii. ”
Tudora Şandru-Mehedinţi