Poezia lui Darius Macinic tine de un firesc al raportarii noastre la cotidianul trait, fara masti de adaptare, fara falsificarea cugetului, fara complicarea inutila a sensului destinului. E foarte adevarat ca, intr-o lume predispusa sa construiasca, sofisticat, metafore dense, alegorii ori parabole incifrate, genul acesta de poezie care pledeaza pentru simplitate si limpezime uimeste.
Cu atat mai mult cu cat autorul nu se erijeaza intr-un cunoscator al tehnicilor scrisului poetic, nu face caz de teoria imaginarului ori de mitologie, ci isi insereaza, in randuri limpezi si, mai ales, in spatele lor, stari, senzatii, cugetari. Este acesta si motivul pentru care volumul de fata lasa impresia, chiar de la prima lectura, ca ii este permisa cititorului intrarea pe poarta din fata in edificiul de suflet al poetului, dar numai daca el, cititorul, isi asuma conduita nefatarniciei, acceptand parteneriatul la dialogul interior, despovarat de orice angoase. Poemele par sa poarte, fiecare in parte si toate la un loc, marcile unui eveniment trait si devenit Poveste, condensat, mai apoi, in starea de dialog imaginar si intr-un joc inteligent de simboluri simple, pe alocuri ratacite din prea marea grija a poetului, aflat la inceput de drum, de a creiona simetrii si rime.