Epigrame la Max(im)

După o viaţă închinată matematicii şi a descâlcirii sensurilor abstracte care o fac a fi marea sperietoare a elevilor, Max Opaiţ s-a apucat de lucruri mai pământene: epigrama. Dincolo de definiţiile pe care le dau creatorii epigramei, la drept vorbind şi cele mai reuşite, ce mai este epigrama? Printr-o viziune atitudinală, ea rămâne un mic peştişor de aur care înoată în marele ocean al literaturii, un fir de aur rătăcit prin puzderia nisipoasă a marelui deşert ideatic. Maximilian Opaiţ vede epigrama dintr-o perspectivă proprie, grefată pe o credinţă de felul: „nu trezeşte, dar te pune pe gânduri”. De aici îşi are izvorul şi următoarea definiţie dată de autor: „Epigrama, cum se ştie, / Dacă nu înţeapă, pişcă. / Cea mai scurtă poezie / Nu trezeşte, dar te mişcă!” Pe aceste considerente, Maximilian Opaiţ (Max), a scos cea de-a doua carte de epigrame intitulată „Epigrame la max(im)” (Editura „Fast Editing”, Bucureşti, 2020). Posesorul unui umor care a stat în formă latentă şi pe care i l-am sesizat încă de pe când eram colegi de facultate, nu a explodat atunci. Puterea de conservare a ideilor a fost mare, alte preocupări culturale având prioritate, amintindu-mi cu plăcere de expoziţiile de pirogravură. De fapt şi postfaţa scrisă de autor este pusă sub o zicere a lui Pascal ce îl caracterizează perfect: „Răbdarea este începutul înţelepciunii”. Ideile acestui epigramist au fost supuse permanent, dacă ar fi să facem o apreciere, observaţiilor berkeleyene: „Toţi vor admite că nici gândurile noastre, nici pasiunile noastre, nici ideile născocite de închipuirea noastră nu există fără mintea noastră.(…)