Anii de cand il cunosc și de cand colaborez cu Daniel Nițoi incep, incet – incet, sa se adune pe un raboj temporal. Și, odata cu trecerea lor, Daniel nu inceteaza sa ma surprinda. In cel mai frumos sens al cuvantului. Frumoasa noastra colaborare artistica starnește, de cele mai multe ori, spaima in randul „concurenței” in materie de spectacole. Spun „spaima” pentru ca spectacolele imaginate, regizate și – oh da! – finanțate de Daniel reprezinta mici bijuterii artistice de bun-gust, pe placul din ce in ce mai puținilor spectatori civilizați și educați. Intr-o mare de „producții” suburbane, cu un limbaj de stadion de provincie, cu un decor alcatuit din resturile unor scaune fara picioare și cu trei cearceafuri zdrențuite, spectacolele lui Daniel sunt adevarate oaze de lumina. Dovada – salile pline și arhipline din marile orașe in care jucam. In București nu avem loc pentru ca nu ni se da voie. Decat, eventual, prin subsoluri sordide. Apreciat de mulți, condamnat, poate, de alții, Daniel iși vede de drum cu seriozitate, cu daruire, cu eleganța, cu imense sacrificii. Mai ales materiale...
Spuneam mai sus ca prezența actelor artistice ale lui Nițoi provoaca spaima. Ei bine, odata cu apariția acestui nou volumaș de versuri, spaima declanșata de tanarul autor incepe sa se raspandeasca in spinoasa lume a Poesiei. Asta pentru ca, din nou, Nițoi demonstreaza – daca mai era nevoie – ca știe sa se joace și cu versul, și cu imaginile poetice. Un redutabil poet, deja format, deja stapan pe sine și pe mijloacele de exprimare. Poezia sa pare elaborata cu ușurința, de undeva din varful peniței, dar sunt convins (ca mare consumator de poezie) ca, dincolo de ușurința aparenta se ascund ore și ore de munca, studiu și transpirație poetica. Inspirat, adesea profund, trist, sfașiat, arogant, temator, veșnic cautator al unei eventuale raze de iubire adevarata, scarbit de lumea urata și meschina care – din nefericire – il inconjoara, Nițoi trage un cutremurator semnal de alarma, punandu-ne pe ganduri cu fiecare vers, cu fiecare semn de punctuație.
Asemeni unui tanar Werther, Daniel trece printre oameni, printre noi toți, drapat intr-o mantie a singuratații și a unui strigat mut, urlat undeva, intr-un pustiu caruia numai lui ii aparține. Poate prea matur, sau prea maturizat inainte de vreme (sau de vremi), trist, Nițoi poarta – parca – o cruce pe care nu o merita s-o lase sa-l chinuie. Dragul meu, aștept un nou volum. Poate mai altfel. Ai deschis cutia Pandorei deja. Scoate SPERANȚA și inchide cutia la loc. Mai avem nevoie și de ea.
De SPERANȚA, vreau sa zic. De cutie, nu...
Eugen Cristea