Exegeza si hermeneutica la Sfintii Parinti

Dacă luăm în considerare întregul scrierilor patristice vom constata că cea mai mare parte sunt comentarii ale Scripturii. Motivele sunt diverse: în primul rând, Scripturile sunt expresia prezenței lui Dumnezeu în mijlocul poporului său și exprimă alianța cu Dumnezeu, ceea ce-i conduce pe Părinți la dezvoltarea noțiunii de iconomie a mântuirii, la precizarea rolului Duhului Sfânt activ în Scriptură, la aprofundarea relației omului cu Dumnezeu și, în sens mai larg, a antropologiei. Pentru evrei, Scripturile erau Tora vie (cum arată Neemia 8). Explicitarea oferită în același timp – Legea orală (Torah she- be`al peh), dezvoltată în Mișna (legislația provenită din Tora) și în Talmud, care o comentează – e de asemenea revelată. Pentru creștini e altfel: Cristos e Cuvântul întrupat (In. 6). Întreaga Biblie ne spune că „Dumnezeu a vorbit”. Cuvântul – Dhavar – străbate întreaga Scriptură. Dar acest Cuvânt nu mai e pentru noi doar cel pe care Dumnezeu îl adresa poporului său prin intermediul profeților ori cel care se manifesta ca Tora metafizică în Pentateuh. Acest Cuvânt s-a întrupat în firea noastră, a devenit un om (In. 1, 14). E vorba de o revoluție fără precedent. Dumnezeu se micșorează, cum explică imnul către Filipeni, pentru a ni se alătura în umanitatea noastră și acolo ne permite să-l cunoaștem. De acum tot ce e uman e și dumnezeiesc, la fel și viceversa.
Astfel, pe urma Sfântului Ieronim, Părinții amintesc că „a ignora Scripturile înseamnă a-l ignora pe Cristos”, de unde importanța pe care le-o acordă, unitatea pe care o subliniază între cele două Testamente și recitirea Vechiului Testament în lumina celui Nou.