Saga unei familii, revelatoare pentru înţelegerea rolului clasei medii care, prin muncă cinstită, perseverenţă şi hotărâre, a făurit România, aşa cum devenise ea înainte de al Doilea Război Mondial. Prin munca şi inventivitatea acestor oameni, în mai puţin de un secol, România a sărit din feudalism direct în capitalismul avansat, devenind, înainte de război, o ţară avansată economic, care depăşea Grecia sau Portugalia. Această clasă medie ne lipseşte acum, decimată şi izgonită de comunism şi imposibil de refăcut în condiţiile de corupţie şi de suprataxare a muncii cinstite, generate de autorităţile noastre.
„După armată, în vara următoare, am petrecut trei săptămâni la Balcic, din nou cu cortul şi cu caiacul.
În acele vremuri, atmosfera era boemă, lipsa de constrângeri, căldura, marea albastră şi casele tătăreşti dădeau vacanţelor la Balcic un farmec unic.
La Mamut, la un pian hodorogit, răsunau rag-time-uri tapate de studentul Celibidache, în timp ce noi aveam lungi discuţii cu cafele şi şerbeturi.
Îmi plăcea să înot, puteam să rezist în bras ore întregi, fără să obosesc, cu un sentiment de imponderabilitate, detaşat parcă de orice efort, într-o totală beatitudine.
Cu Sergiu Celibidache şi flirtul lui din acele vremuri, Iris Banbura, şi alţi câţiva băieţi şi fete, am făcut pe mare o excursie până la Capul Caliacra. Păcat că am pierdut, ca multe altele, filmul pe care l-am făcut atunci cu aparatul meu de cinematografiat de 16 mm.
Tot atunci, bunul meu prieten Mihai Meitani mi-a prezentat-o pe Coca Iliescu. Eram cu toţii în apă. Mi-a părut cam distantă şi rece şi, ca să o pun «à son aise», înotând pe sub apă, am ridicat-o şi dat-o bâldâbâc în apă.
Dar Coca nu a apreciat şi pentru moment relaţiile noastre au fost reci.
Ele nu se vor încălzi decât mai târziu, la Bucureşti.
Dar în acel an zbuciumat 1939, după înfrângerea Poloniei, pe cerul României se adunau nori grei. Rusia a impus cedarea Basarabiei, urmată de cedarea celor două judeţe din sudul Dobrogei.
Eram atunci la Mamaia, pentru două săptămâni la Rex, într-o companie foarte agreabilă, cu Aglaie Chapeau-Rouge şi Mia Zwidenek, când am aflat de căderea Cadrilaterului.
Am plecat imediat la Bucureşti şi, pe drum spre bac, am întâlnit şiruri nesfârşite de căruţe cu aromâni, care se refugiau în ţară, amărâţi, cu chipurile împietrite, mergeau pe lângă căruţele în care îşi încărcaseră în grabă ce au mai putut lua din casele lor, cutia cu orătănii şi sacii de cereale, în timp ce după căruţe veneau legate câte o vacă sau două, oi şi un câine pricăjit.”
Din capitolul „Povestea vieţii lui Mircea Casassovici”