Vezi mai multe«Marii gânditori, care au descris omul ca animal raţional, nu au fost nişte empirişti, şi nu au avut intenţia de a oferi o reprezentare empirică despre natura omului. În definiţia lor ei au exprimat mai degrabă un imperativ moral fundamental. În mare măsură conceptul de raţiune nu este menit să cuprindă în plinătatea şi multitudinea lor formele culturii. Aceste forme sunt toate forme simbolice şi, ca urmare, ar trebui să definim omul nu ca animal raţional, ci ca animal simbolic. În felul acesta putem să-i indicăm diferenţa specifică şi să aflăm noua cale care i s-a deschis: calea civilizaţiei.» (Ernst Cassirer, An Essay a Man, 1944)
ERNST CASSIRER (1874-1945), reprezentant al orientării neokantiene și al unei sinteze teoreticometodologice între criticism, neohegelianism și fenomenologie, autor al unor lucrări de bază istoricofilosofice și de istoria științei și a culturii în genere, a fost totodată un participant activ la ampla reconstrucție teoretico-filosofică modernă.
Receptiv la înnoirile aduse de logică, semiotică și filosofia limbajului, Cassirer a dat o nouă întrebuințare ideii critice kantiene, elaborând o amplă sistematică în formula „Filosofia formelor simbolice”, în care „critica cunoașterii” (teoria cunoașterii ca disciplină autonomă) devine parte integrantă a unei „critici a culturii” (a unei filosofii a culturii și a omului). Teza bază a acestei sistematici o constituie ideea valorii universale a simbolului, în funcție de care formele culturii (limbajul, mitul, arta, religia, știința, filosofia, tehnica) se constituie ca „forme simbolice”, funcționale în triada expresie-reprezentare-semnificare. Cu aceasta se evidențiază funcția activă, rolul creator al semnelor și simbolurilor nu numai în știință, ci în întreaga cultură umană.
Punctul de plecare al speculației filosofice este marcat prin conceptul de ființă. În momentul în care acesta se constituie ca atare, întrucât în fața multitudinii existentelor și a varietății existentului (des Seienden) se trezește conștiința despre unitatea ființei, atunci apare și orientarea specific filosofică a reflecției despre lume. Această reflecție rămâne încă multă vreme angajată în sfera existentului, pe care ea tinde însă să-l părăsească și să îl depășească. Urmează să fie explicate începutul și originea, „fundamentul” ultim al oricărei ființe: dar, pe cât de limpede se pune această întrebare, pe atât de puțin răspunsul găsit pentru ea satisface prezentarea cea mai generală a problemei în determinarea ei particulară concretă.