In peisajul prozei actuale, descoperim tot mai multe carti cu tematica ezoterica, aflate la granita dintre literatura si stiinta, dintre psihanaliza si magie, dintre realitate si realism magic, in care jocul imaginatiei este pregnant si fascinant, intrucat omul ca fiinta individuala, prin specificul si unicitatea lui, este un mecanism complex, penduland intre constient si subconstient, realitati psihologice care se dovedesc a fi insondabile, dar cu atat mai mult starnesc curiozitate de cunoastere.
Romanul Floarea de castan este o carte despre mysterium disimulat, transpusa intr-un limbaj colocvial, dar cu disponibilitati de a dezvalui adevarurile ascunse in adancuri de memorie.
Demersul prozaistic este interesant, captiveaza cititorul, cu atat mai mult cu cat autoarea este persuasiva, incercand sa contopeasca planurile temporale, lasand sa se inteleaga ca suntem reiterari ale aceluiasi destin, ca omul este o parte a universului si intra parca in aceleasi vartejuri ancestrale, in acelasi inceput si sfarsit de lume. De aceea, insolitul roman ascunde in subsidiar o intelepciune arheala, intrucat autoarea ne trimite inspre spatiul unei referinte oculte, invitandu-ne sa recunoastem mersul lui Dumnzeu catre oameni si al omului spre indumnezeire. Amintim in acest sens insemnele religioase din roman, cruce, rugaciune, clopot, mormant, prezenta lui Dumnezeu in situatii-limita, sfatul stramosilor care apar si ei sub spectrul energetic, reeditand cutume, traditii, ritualuri.
In acest context, am putea gasi similitudini cu viziunea lui Mircea Eliade din pespectiva caruia “omul nu poate fi separat de sat, de esenta sa mistica”.
Romanul incepe fara determinari temporale si spatiale. Ne aflam intr-un sat fara nume, cu cincisute de ani in urma, fara detalii exacte, care nici n-ar avea relevanta, daca ne gandim la intentiile artistice ale autoarei. Aici are loc o lupta intre doi comandanti, pornind de la o intriga erotica, lupta care ia amploare, antrenand sate intregi pe spatii intinse, transformandu-se intr-un razboi de proportii, cu mari distrugeri si de o parte si de alta. Astfel ajungem sa cunoastem trei luptatori raniti grav, aproape de a-si da duhul, iar unul dintre ei poarta la gat un medalion din lemn pe care era incrustata o floare de castan. Cel ramas in viata, ii ia talismanul cu gandul de a i-l inmana iubitei tanarului, dupa care ii ingroapa crestineste, punandu-le la cap cate o cruce. Fata care se afla pe un camp culegand flori de leac, afla de moartea iubitului, intra intr-o mutenie totala, dar cand da semne ca si-ar reveni, parintii aud de la ea o singura fraza prin care isi anunta iubitul ca va ajunge la el in moarte.