Vezi mai multeMihai Curtean face o confesiune care nu ţine cont de convenienţe [...]. Povestea sa este despre dragoste şi suferinţă, iar registrul ales încântă în primul rând printr-un flux narativ curat şi lipsit de infatuare. Adept al unei oralităţi subliniate, poet exersat, îndrăgostit de literatură, autorul flux-ului are acea sensibilitate a artistului conştient de resursele oricărui călător aflat la începutul călătoriei. Nuvela se dezvoltă poematic, susţinută însă pe observaţii prozastice foarte bune şi pe o construcţie narativă care anunţă un romancier interesat de autenticism. (Doina Ruşti)
Inventiv atît la nivelul imaginii, cît şi la acela al formei sau discursivităţii, Mihai Curtean nu se repetă decît în măsura în care nu-şi poate risipi obsesiile. Dincolo de asta, însă, volumele lui au o autonomie programatică, nu seamănă între ele şi e limpede că le proiectează nu doar în diferenţă faţă de alţii, dar şi faţă de sine. (Al. Cistelecan)
Mihai Curtean mânuieşte un subreal (un infrarealism înnoit mult, am zice, faţă de ceea ce ştim de pe la unii suprarealişti) pus în scenă cu destulă ştiinţă perceptivă: un fel de moarte-vie, răsturnată în oglinda muzicii evenimentelor obişnuite ale vieţii, devenite avertismente şi percepute (toate) cu sens mortal, infernal. (Ştefania Mincu)