Vezi mai multeCoroborând dosarele de Securitate cu poveștile de viață, putem trage concluzia că represiunea a fost un experiment social în sine, un episod al ingineriei sociale comuniste, menite să creeze „omul nou”. Tinerii și bătrânii, femeile, copiii și bărbații aruncați în închisorile presărate pe tot cuprinsul României trebuiau învățați o lecție, trebuiau călcați în picioare și astfel de-personalizați, trebuiau striviți și anihilați ca indivizi posesori de agency. Cei aleși întru represiune, uneori aleatoriu, trebuiau să fie un exemplu pentru cei rămași, pentru cei ca ei, dar care trăiau într-o închisoare mai mare: România comunistă. Tuturor trebuia să le fie inoculată frica și trebuiau făcuți să își trăiască viața în genunchi, cum ar fi spus Aurora Dumitrescu. Trebuiau umiliți, striviți și încorsetați. Și nu doar în închisoare prin tortură și condiții precare, ci și silindu-i la colaborare.
Represiunea era menită să distrugă țesutul social căci comunismul considera individul ca suma relațiilor sale sociale și nu ca persoană dotată cu individualitate proprie, capacitate de reflecție și acțiune . Securitatea avea menirea să pună în aplicare acest proiect social, prin urmare se infiltra oriunde era posibil, distrugea vechile relații interumane prin neîncrederea și teama semănată în jur de prezența agenților săi, fie ofițeri, fie informatori. Katherine Verdery explica înclinația Securității de a recruta informatori nu din dorința de a afla adevărul, ci ca parte a planului de manipulare a relațiilor sociale în moduri foarte precise, precum și folosirea acestora „pentru a schimba forma și caracterul relațiilor sociale ale „obiectivului”, creând astfel noi rețele sociale manipulate în anumite scopuri” . Prin urmare, Securitatea nu căuta doar să inspire teamă și să dețină controlul, ci să reinventeze societatea, fiind unul dintre instrumentele schimbării pe lângă educație, cultură, etc., un instrument agresiv și brutal.