Provocări ale sociologiei educaţiei
Cărțile de sociologia educației au fost scrise de cele mai multe ori de sociologi. Metodologia lor a vizat, în mod special, aplicarea sociologiei la problematica educației încadrată mai mult sau mai puţin rigid, la nivelul sistemului de învăţământ, privită, ca acțiune cu funcţie pronunţat sau chiar exclusiv socială, explicită și implicită. Pe urmele lui Durkhein, pedagogia a fost redusă, astfel, invariabil, uneori iremediabil, doar la statutul de ”teorie practică”, subordonată conceptual și normativ sociologiei, aplicațiilor extinse sau restrânse ale acesteia.
Pe de altă parte, mai există și o altă cale istorică de inițiere și germinare a sociologiei educației care pleacă de la premisele relativ statice oferite de curentul pedagogiei sociale. Această abordare întreține o multitudine de teme mai mult sau mai puțin majore sau minore, fundamentate teoretic sau propagate ideologic, centrate asupra relației complexe și adesea contradictorii dintre societate și educație, teme tratate simbolic sau practic, dezvoltate la nivel general sau particular, școlar, universitar, comunitar etc.
Cartea pe care o prefațăm evită extremismul ambelor tendințe, identificabile în istoria gândirii pedagogice moderne. Este construită teoretic, metodologic și practic la nivelul unui potenţial curs de sociologia educației, absolut necesar în sistemul deschis de formare inițială și continuă a cadrelor didactice de la toate treptele sistemului de învățământ. Angajează un proces de reechilibrare a curriculum-ului pedagogic universitar, înclinat, de decenii mai mult spre zona psihologiei educației decât spre cea, echivalentă valoric, a sociologiei educației, redusă subiectiv sau abuziv, din premeditare sau necunoaștere, la o disciplină cu statut academic opțional. Autoarea respectă şi valorifică, astfel, axioma abordării psihosociale a educației, impusă de paradigma curriculumului, din cea de a doua jumătate a secolului XX, până în prezent.
Prof.univ.dr. Sorin CRISTEA
Târgovişte – Bucureşti, iulie, 2014