Vezi mai multeMă gândesc la un articol despre Hogaș. Teribil mă chinuiește Hogaș. E așa de curios că a murit! Lipsește așa de mult! Parcă aș vrea să-i mai spun ceva – și nu se mai poate! Niciodată n-am simțit ceva la fel despre un mort. Probabil pentru că avea atâta viață, era însăși viața. Și era și Moldova, și trecutul, și munții și mânăstirile – care nici ele nu mai sunt. A murit simbolic!”
Garabet Ibrăileanu către George Topârceanu, 1918
Fragment:
Pe Calistrat Hogaş şi Alexandru Vlahuţă, ca şi pe Mihail Sadoveanu de altfel, îi învăţam la şcoală, în anii ’80, ca „maeştri ai descrierilor de natură”. Mă plictiseau de moarte. Nu ni se spunea mai nimic despre viaţa lor, despre contextul în care şi‑au scris opera, despre istoria la care participaseră. Constrângerile ideologice specifice comunismului ceauşist târziu impuneau studierea de texte uscate, presate între cartoanele comentariilor verbioase şi banale. Autorii şi opera lor erau astfel sterilizaţi, reduşi la o esenţă scolastică, la pretext de analize stilistico‑gramaticale, analize care îşi au locul lor în orice sistem de educaţie onorabil, dar care, de unele singure, nu ne puteau ajuta să ne întâlnim cu personalitatea autorului. Anii de şcoală au fost astfel ani de lungă absenţă a autorului. „În absenţa stăpânilor”, vorba lui Nicolae Breban, nu dădeam ochii decât cu vicarii lor, ai scriitorilor, cu ţârcovnicia comentariilor şi citatelor critice vag‑definitive de genul „omul deplin al culturii române”, „cântăreţul plaiurilor…”, „important nu e ce spune, ci cum spune…”, şi aşa mai departe.
În cazul lui Hogaş, important părea a fi „homerismul”. În mod ciudat însă, homerismul cu pricina era ilustrat la nivel de manual şi verificat la nivel de examene (treapta I), de scena cu musca intrând în nările Pisicuţei, iapa lui Hogaş din În munţii Neamţului. Sigur, acum, la maturitate, nu pot să nu sesizez înrudirea dintre fornăielile Pisicuţei lui Hogaş în lupta ei cu musca din munţii Neamţului şi măcăielile furioase ale lui Donald Duck în încleştarea lui cu albinuţa Spike. Dar „pe vremea mea” nu ni se dădeau prea multe desene animate la televizor. Aşa că nu aveam aceste repere ale maturităţii, ci pe cele ale unei copilării petrecute citind. Prin urmare, musca nemţeană exploratoare de nostrile cabaline mi se părea că nu are altă legătură cu homerismul decât, poate, cu cel apocrif‑parodic din Batrahomiomahia, pe care o citisem în traducerea lui Ion Acsan publicată în BPT.