George Matei Cantacuzino (1899-1960) este unul dintre cei mai puţin cunoscuţi intelectuali polivalenţi ai secolului XX. Având în vedere acele timpuri ale extremelor, atât atitudinea clasică, cu care Cantacuzino face legătura, pe de o parte, între modernism şi tradiţie şi, pe de altă parte, între estetică şi etică, precum şi integritatea sa intelectuală sunt remarcabile. Ele rămân actuale. Copilăreşte la Viena, oraşul său natal, unde învaţă româna, franceza şi germana; este educat la Montreux, Bucureşti şi Paris.
Apoi, Cantacuzino devine figura integrativă a modernismului dinRomânia anilor 1930, fiind printre altele, profesor de istorie şi teorie a arhitecturii în Bucureşti, primul corespondent român al revistei moderniste L’Architecture d’Aujourd’hui, membru corespondent onorific al Royal Institute of British Architects, cetăţean de onoare al oraşului New York. Denigrând fascismul şi, apoi, comunismul, este întemniţat şi declarat inamic al poporului. Ultimii ani de viaţă îi petrece la Iaşi ca arhitect neoficial al Mitropoliei Moldovei.
Prezentând momentele importante ale vieţii şi operei sale, acest studiu îl poziţionează pe Cantacuzino într-un larg context arhitectural, cultural, economic şi politic. De asemenea, studiul încearcă să dezvăluie reperele fundamentale ale atitudinii clasice şi să discearnă „izvoarele care i-au hrănit efluviile gândirii“ – de la Vitruviu via Palladio şi Schinkel la Perret şi Loos, de la Cocteau via Wittkower la Gombrich, de la Plotin via Bergson la Camus, de la Montaigne via Goethe la Rilke, Valéry şi T. S. Eliot. ”