Grilajul din fereastra

Privi muntele și îi făcu bine, încercă să facă o drumeție imaginară, pornind de la poalele sale împădurite. Găsi o cărare cu ochii minții pe care înaintă cu elan. Era răcoare și păsările gălăgioase împânzeau locul. Cărarea era asemeni unui covor de vegetație moartă pe care pașii nu se vor auzi, ar fi ca și cum ar pluti. Poteca își făcea loc printre pietrele de dimensiuni mari, roase de aluviunile care se scurgeau dinspre vârf spre poale. Brazii înalți și drepți ca niște lumânări din catedrală străjuiau falnici și impozanți panta care devenea din ce în ce mai abruptă. Din cauza umbrei dese făcută de ei, iarba era rară și firavă, iar împrejurimile arătau ca un covor pastelat țesut de natură. Aerul era curat și răcoros, iar dacă liniștea ar avea un loc al său credea că aici ar fi, în acest loc virgin. Din covorul maro ieșeau toporași albaștri făcând locul să arate ca într- un basm frumos. Pietrele erau curate și fără grohotiș, ceea ce însemna că fusese o iarnă abundentă, iar zăpada transformată în apă a spălat totul în calea ei, lăsând locul curat ca și când o gospodină atentă a măturat bine.