Cel sărac, cel nefericit, cel slab, cel care nu are decît lacrimile… atunci cînd este victima unei injustiţii, ce poate să facă cel lipsit de putere? Nu poate să facă decît un singur lucru: să se întoarcă împotriva celui puternic. Şi în mod public, în faţa tuturor, la lumina zilei, în faţa acelei lumini care îi luminează pe toţi, el i se adresează potentatului şi îi spune ce nedreptate a comis. Iar în acest discurs al nedreptăţii proclamate de către cel slab împotriva celui puternic există şi un anumit mod de a-ţi evidenţia propriul drept, ca mod de a-l sfida pe cel puternic şi de a-l pune, într-o anumită măsură, în duel, în confruntare, de a-l face să înfrunte adevărul propriei nedreptăţi…
Or, acest discurs al nedreptăţii, acest discurs care atrage atenţia asupra nedreptăţii comise de către cel puternic prin gura celui slab – ei bine, acest discurs are un nume. Discursul prin care cel slab, cel lipsit de putere, în ciuda slăbiciunii sale, îşi asumă riscul de a-i reproşa celui puternic nedreptatea pe care acesta a comis-o, acest discurs se numeşte, tocmai, parrêsia.