Ionel Ciupureanu, un bărbat de talie mijlocie, bine făcut, frumos fizic în felul lui Radu Petrescu, sado-masochist curat și marginal prin structură. Poetul, în mod voit, mi-a scurtat timpul de citire a poeziei sale.
Plonjează de la un vers la altul cu viteza luminii, plonjează și întoarce imediat sensul versurilor aproape mistice. Are atât de multe versuri memorabile încât amețești când le citești.
Mă țin cu mâinile de capul meu bătrân. Simt și văd că Ionel Ciupureanu este încă tânăr, puternic, că își permite să întoarcă pe dos universul și să mute din loc zidul de care se sprijină uneori. Că poate intra în delir scurt și coerent.
Poetul are forță, nebunie, dar pe mine mă apropie de forța lui prin faptul că poate lua decizii de tip ideologico-lingvistic. De fapt, el practică mai degrabă o ideologie poetică de autodistrugere formală, prin versuri, și subminarea vieții lui de tip clasic. Teribil duet. Sau duel?
Pe Ionel Ciupureanu îl simt sănătos, capabil, ca orice poet mare, să se folosească de euforizare și control. Dacă mi-ar fi lăsat puțin mai mult timp să mă plimb printre semnificațiile și non-semnificațiile versurilor lui, aș fi putut și eu să fiu mai blândă. Poezia lui este, până la urmă, de o simplitate care ascunde, totuși, ființa lui discretă și sofisticată. Și erotismul lui este discret și sofisticat.
Versuri întregi trag după ele sentimentul de renunțare la cuvinte și la viață.
Este ceva în poezia lui care mă atrage mai mult decât viața lui, este ceva în viața lui care mă atrage mai mult decât viața lui. Este chiar poezia pe care o scrie.
Angela Marcovici