„Poezia Veronicăi Balaj, din volumul Holograma florii de piatră, se construiește ca o respirație, când întreruptă, când marșând spre necunoscut.
O călătorie spre capătul luminat al așteptării. Spre acel punct ce unește linia străvezie a iluziilor, sfârșite în dorința de a cuprinde imaginea, cu întoarcerea la ceea ce nu se nuntește cu golul din spațiile fără ieșire ale timpului.
O așteptare care se întoarce, mereu, la același centru al chipurilor tainice.”
Petru Hamat