Au trecut 3000 de ani de la intamplarile povestite in Copiii Dunei. Dar parca tot atiaea veacuri s-au scurs si peste Frank Herbert. Structura perfectionata a romanului, economia de mijloace si eleganta sublima a discursului filozofic fac din Imparatul-Zeu al Dunei romanul la care Frank Herbert a visat probabil toata viata.
E greu de spus care au fost evenimentele din existenta personala a scriitorului care au cristalizat un asemenea stil literar, dar e evident ca acest exceptional salt valoric, vizibil mai ales in planul discursului filozofic, tine de o anumita seninatate cu care Frank Herbert ajunsese, la varsta de saizeci si unu de ani, sa priveasca omenescul, dar si de o preocupare grava pentru destinul cosmic al umanitatii.
Imparatul-Zeu al Dunei este tipul de roman care poate genera lesne analize mai intinse decat el insusi. Exista replici ale personajului principal despre care se pot scrie carti intregi, exista concepte, enuntate pe cateva pagini, care ar putea starni volburi de polemici la scara planetara.
Un exemplu al acestei extraordinare densitati ideatice este jumatatea de pagina in care Frank Herbert reuseste sa-si strige umanismul robust si practic si sa puna intre paranteze existentialismul in care se legana pretentioasa literatura europeana a vremii.
„Sunt real, Siona! Uita-te la mine. Exist! Poti sa ma atingi daca ai curaj. Intinde mina! Atinge-ma! (...) Cum de ma poti atinge pe mine, dar nu te poti atinge pe tine? (...) Te afli inlauntrul celui mai mare miracol din acest univers, dar refuzi sa-l atingi sau sa-l vezi sau sa-l simti sau sa crezi in el!” Acestea sunt vorbele unui Imparat Zeu muribund, dar si rinduri care definesc pe deplin conceptia despre realitate a lui Frank Herbert.