Am inceput sa scriu dintr-o nevoie de eliberare. La fel ca fiecare, de-a lungul vietii, am adunat amintiri de tot felul, ganduri care ar fi ramas nespuse. O intamplare neplacuta, care nadajduiesc sa fie si ultima, m-a determinat sa-mi astern pe hartie trairile, framantarile, sperantele, inlantuite intr-o viata. Toate creioneaza povestea mea. Am completat-o cu franturi din povestile oamenilor cu care am interactionat si ale locurilor pe care le-am vizitat.
Nu mi-am descoperit vreo indemanare necunoscuta. Stiu ca nu e deloc simplu sa exprimi ceea ce vrei sa spui. Cuvintele nu sunt atat de usor de imblanzit, dar am gasit o cale care mi-a permis sa dialoghez cu mine insami. Mi-am pus intrebari, la care am incercat sa gasesc si raspunsuri.
Nu am facut-o dintr-o nevoie de apreciere si nu visez la aplauze. Dar m-as bucura daca tu, cititorule, ai fi curios sa imi cunosti povestea. - Nora Han
Ar fi cea mai mare rasplata pentru mine.
In trecere – o istorie a unei vieti... neirosite – sau Cum sa-nveti sa zbori... din genunchi
Volumul Norei Han este o lectie, o lectie despre „curajul de a fi imperfect”, despre vointa, determinare, capacitatea de a gasi in propria persoana taria de a nu te lasa doborat, despre speranta si, mai ales, despre intelepciunea de a cauta, in lucruri marunte, bucurie si resurse pentru hrana propriului suflet.
In trecere este acea carte, pe care, odata deschisa, o parcurgi fara dorinta de a o inchide decat atunci cand va fi citit si ultimul rand, acea carte, la sfarsitul careia, iti analizezi propria viata si te intrebi daca ingenunchierile tale au avut putinta inaltarii deasupra a ceea ce ai fost in clipele de dinaintea caderii.
Scrierea Norei Han este imbold, este sinceritate, este claritate asupra a ceea ce inseamna viata traita frumos, este... minunata! - Roxana Medvetki
... văd în depărtare o fetiţă venind dinspre şcoală către casă, cu ghiozdanul în spate şi mâncând cu poftă din coaja care, puţin mai înainte, îmbrăcase o pâine. Luminiţe albastre de mulţumire îi sclipesc în ochi, dai- cu cât se apropie mai mult, cu atât paşii îi sunt cuprinşi de şovăială.
— Iar o voi încasa, îşi spune în gând. De atâtea ori am fost avertizată să nu mai fac asta.
Străbate curtea în fugă. Trece pe lângă bunica, care trebăluieşte pe prispă, lângă uşa căsuţei sale şi piteşte pâinea sub prosopul de pe masă. Are multe treburi pe care trebuie să le termine singură până când vin părinţii de la serviciu.
Mai întâi, în grădină, o aşteaptă fânul proaspăt cosit să-l ridice semeţ în bătaia vântului, pentru a se zvânta. Apoi, se apropie ora când trebuie să pregătească ceva de mâncare. Regula este bătută în cuie.
Cu jumătate de oră înainte de sosirea părinţilor, pune într-un ceaun de tuci apa pentru mămăliga care se va odihni aburind pe fundul din lemn de brad, în mijlocul mesei.
Alteori, pregăteşte cu mintea ei de copil, în care a intrat prea timpuriu mintea unui om mare, o mâncare de fasole verde sau de cartofi. Printre treburi şi lecţii, ascunde în sân o carte cu care...