Inchizitia intre mit si realitate

Nu de azi, nici tocmai de ieri, în viața noastră culturală – așa cum e ea reflectată în textele apărute public, fie pe suport de hârtie, fie online – s-a insinuat încet dar solid un fel de neîncredere, dacă nu de-a dreptul o stare de respingere, mai surdă sau mai vocală, cu privire la actul critic. În teatru lucrul e mai vizibil ca oriunde altundeva, chiar dacă, din pricina „masei” reduse a celor care practică (sau ar dori să practice) profesionist exercițiul critic, ecourile acestei delegitimări sunt mai degrabă insesizabile în raport cu publicurile propriu-zise. Oricum, dacă faci o simplă comparație, să zicem cu frecvența articolelor critice dedicate filmului, ori cu spațiile de dezbatere dedicate literaturii (ambele, la rândul lor, afectate de scăderea dramatică a publicațiilor sau rubricilor de specialitate din cotidiane, de diversificarea haotică, pe orizontală, a receptării, prea puțin compensată de un efort coerent de educare, construcție și întinerire a publicurilor) situația e atât de dramatică și de confuză încât riscă să te umple de blazare. De ce să mai scrii eseuri și cronici despre teatru? Cui se adresează ele, câtă vreme nu avem nici un instrument viabil de a afla cine și de ce vine la teatru?