La marginea orasului Toulouse, primavara isi trimise primii mesageri, o mana de ghiocei de un alb imaculat, culoarea zapezii pe care reusisera cumva sa o strapunga, in ciuda fragilitatii lor evidente.
Valeria culese cu grija vestitorii, multumi in gand naturi si porni pe jos catre cimitirul unde domnul Giuffrida isi ducea somnul de veci.
Ajunsa in fata pietrei funerare, se apleca si puse florile deasupra ei. De la caldura, un bob de zapada prins in cupa ghiocelului se topi si curse pe numele inscriptionat in piatra.
Era prima data cand Valeria vedea un ghiocel lacrimand.
Neanuntate , venira si lacrimile ei.
Un roman despre o călătorie în timp, o dragoste nevinovată, război și CIA