Când a apărut, în 1920, romanul Ion pur și simplu i-a uluit pe cititori și pe critic, având parte, numai în timpul vieții autorului, de încă șase reeditări. Fusese pregătit de câteva nuvele care trecuseră mai mult neobservate, în care Rebreanu conturase personajele, născocise intriga și schițase cadrul istoric și social. Cititorii din Vechiul Regat, care erau obișnuiți cu dantelăriile stilistice și cu temele paseist-pășuniste, se întâlneau cu un personaj mai degrabă violent și frust decât cu unul elaborat după un model ideal și fundamental bun.
Ion al Glanetașului este eroul unor împrejurări obiective. Un țăran ardelean harnic dar sărac, ascultând de glasul pământului, dobândește avere și statut social luând de nevastă cu de-a sila o fată avută, Ana, pe care însă nu o iubește. Când are și stare, și vază, începe să asculte de glasul iubirii și umblă să o dobândească și pe cea care-i fusese dintotdeauna dragă, Florica, dar sfârșește răpus fără milă de George, soțul acesteia. Ion e un roman social și obiectiv și este primul considerat modern și sincron cu literatura europeană. „Ion e cea mai puternică creațiune obiectivă a literaturii române și, cum procesul firesc al epicei e spre obiectivizare, poate fi pus pe treapta ultimă a scării evolutive.“ E. Lovinescu, istoric, critic și teoretician al literaturii
Liviu Rebreanu (1885–1944), prozator și dramaturg. Născut în familia unui învățător ardelean, a făcut studii în română și în maghiară și a încercat, fără succes, o carieră de ofițer în armata austro-ungară. Literatura l-a atras mai mult, iar la început a scris în maghiară, hotărându-se, în cele din urmă, să se exprime în română și alegând, în 1910, să se stabilească la București. A lucrat, ca gazetar, ici și colo, iar marea intrare în literatură și-a făcut-o cu romanul Ion (1920), urmat de romanele tot atât de importante Pădurea spânzuraților (1922), Adam și Eva (1925) și Răscoala (1932), care, într-o oarecare măsură, au eclipsat numeroasele sale nuvele, romane psihologice și piese de teatru.