Istoria ieroglifică, lucrare satirico-politică de dimensiunile unui roman, cu personaje din lumea animală, este o alegorie cu caracter istoric și autobiografic scrisă între anii 1703-1705.
Opera este împărțită în douăsprezece părți, disimulând personajele reale în chipul păsărilor și al animalelor și face prima încercare de transpunere a vocabularului științific grecesc în românește.
Lucrarea cuprinde cugetări, proverbe și versuri care reflectă influența poeziei populare, aducând o contribuție prețioasă limbii noastre literare.
Este considerată prima încercare de roman politico-social, alegoric și autobiografic. Dimitrie Cantemir satirizează lupta pentru domnie dintre partidele boierești din Țările Române. Această luptă alegorică se reflectă printr-o dispută filosofică între două principii, simbolizate de Inorog și Corb. Corbul (Constantin Brâncoveanu), epitropul păsărilor, a dat poruncă să se înlăture Vidra (Constantin Duca) de la epitropia dobitoacelor și să se înscăuneze Struțocămila (Mihai Racoviță). În centrul acțiunii se află Inorogul, un simbol al ființei superioare aflate în opoziție cu lumea întreagă.
Romanul are caracter alegoric, prin povestea despre animale, autorul ilustrează concepția lui despre existență: lumea pământească este guvernată de forme, iar zvârcolirea omului pentru a-și asigura subzistența ori lăcomia îl impiedică să vadă imaginea globală a vieții. Inorogul are control asupra labirintului lumesc, mentinând armonia. Tema Conducătorului corupt determină destrămarea lumii pe care o conduce. Cantemir imaginează un univers fantastic populat cu păsări (valahii) și patrupede (moldovenii). Preocuparea generală se îndreaptă spre găsirea conducătorului potrivit. Animalele păstrătoare ale semnificațiilor din bestiariile medievale se adună pentru a alege un conducător, dar discuțiile deviază și vorbitorii dezbat în discursuri retorice impecabile problema apartenenței de rasă a Struțocămilei, hibrid monstruos și simbol al dezechilibrului lumii.
Prin scrierea Istoriei ieroglifice, Dimitrie Cantemir a urmărit patru scopuri: dezvăluirea faptelor caselor domnești și boierești ale vremii, deprinderea stilului retoric, îmbogățirea limbii și a fondului gnomic românesc cu „sentenții”.