Pascal Bentoiu este bine-cunoscut în calitate de compozitor, muzicolog şi expert internaţional în creaţia enesciană. Mai puţin cunoscută e vasta lui cultură în alte domenii decât cel muzical. Ştia, de pildă, ca nimeni altul istorie. Iar la istoria României din ultimul secol a fost în bună parte martor.
Această preţioasă istorie trăită este redată în câteva scrisori trimise fiicei sale, Ioana, stabilită în Elveţia. Evocarea începe cu anii copilăriei, 1933−1937, de a căror atmosferă autorul îşi aduce atât de bine aminte, parcurge dramele şi victoriile celui de-al Doilea Război Mondial, se opreşte în detaliu asupra sovietizării ţării şi perioadei comuniste, ajunge în 1989 şi în anii 1990. E o istorie decantată, esenţializată, uşor de înţeles. Comentariile din marginea faptelor povestite respiră inteligenţă, luciditate, echilibru. Scrisorile pentru Ioana ar putea deveni un excelent manual pentru tinerii (şi mai puţin tinerii) din vremea noastră.
Poate că editoarea s-a gândit la acelaşi lucru. „Dragă Tata“, scrie Ioana Bentoiu la începutul acestui volum, „…într-un târziu ai fost de acord să-mi scrii, la cererea mea insistentă, ca să nu uit. Capacitatea ta de analiză, dublată de o memorie care dădea rareori greș, mi-a sintetizat istoria acelor ani atât de limpede, încât am vrut neapărat să împărtăşesc și cu alții claritatea gândirii tale, fără nici un pic de afectare sau de pretenție intelectualizantă — lucru care ni s-ar fi părut tuturor odios. Îți mulțumesc că ai știut să nu uiți și că m-ai făcut să înțeleg, amănunțit și colorat, în ce fel prezentul nu poate fi o surpriză dacă acceptăm să privim trecutul cu ochii larg deschiși“.
Fotografia de pe copertă: Tatăl şi fiica, 1987 (arhiva familiei)